Автор работы: Пользователь скрыл имя, 23 Января 2011 в 14:16, курсовая работа
Măsurarea mișcării ochilor poate juca un rol important în studiul progresării bolilor neurodegenerative și stării de vigilență la adulți sănătoși. Există cîteva metode de măsurare a mișcării ochilor, Infrared detection technique, Video-oculography(VOG), Scleral eye coil(plasarea unei lentile speciale pe ochi, care induce curent deplasîndu-se în cîmp magnetic) și EOG. Printre metodele numite anterior, electrooculografia este metoda cea mai avansată în studiul mișcării anormale ale ochilor[1].
1. Introducere ............................................................................. pag. 3
2. Noțiuni de bază ...................................................................... pag. 4
2.1 Procesarea ................................................................... pag. 7
3. Măsurarea clinică a semnalului EOG .................................... pag. 10
3.1 Metoda Standard ......................................................... pag. 10
3.2 Teste Adiționale .......................................................... pag. 12
3.2a Oscilațiile rapide ....................................................... pag. 12
4.Note practice .................................................................... pag. 13
4.1 Iluminat ...................................................................... pag. 13
4. Concluzie .............................................................................. pag. 14
5. Bibliografie ........................................................................... pag. 15
Universitatea
Tehnică a Moldovei
Catedra Microelectronică şi
Dispozitive Semiconductoare
Proiect De Curs
MDCPAM
Tema: Electooculografia
Conducatorul proiectului, lector
superior A. Iavorschi
A efectuat studentul grupei
ISBM-071, Lîsenco Dumitru
Termenul de prezentare a proiectului,
21 ianuarie 2011
Cuprins:
1. Introducere ..............................
2. Noțiuni de bază ..............................
2.1
Procesarea ..............................
3. Măsurarea clinică a semnalului
EOG ..............................
3.1
Metoda Standard ..............................
3.2
Teste Adiționale ..............................
3.2a
Oscilațiile rapide ..............................
4.1 Iluminat ..............................
4. Concluzie ..............................
5. Bibliografie ..............................
1 Introducere
Mișcarea ochilor este o formă voluntară sau involuntară de mișcare, care ajută la dobîndirea, fixarea și urmărirea stimului vizual. În plus, această mișcare poate compensa o careva mișcare a corpului.
Studiile recente au demonstrat apariția mișcărilor anormale ale ochilor în cazul bolilor neurodegenerative și stări modificate de conștiență (greață, intoxicație) la adulți sănătoși.
Măsurarea mișcării
ochilor poate juca un rol important în studiul progresării bolilor
neurodegenerative și stării de vigilență la adulți sănătoși.
Există cîteva metode de măsurare a mișcării ochilor, Infrared detection
technique, Video-oculography(VOG), Scleral eye coil(plasarea unei lentile
speciale pe ochi, care induce curent deplasîndu-se în cîmp magnetic)
și EOG. Printre metodele numite anterior, electrooculografia este metoda
cea mai avansată în studiul mișcării anormale ale ochilor[1].
Potențialul electric de repaus în ochi este creat prin diferența de potențial dintre cornee și fundus.
Acest potențial în marea
majoritate este creat de epiteliul pigmentat al retinei (RPE), și se
schimbă în dependență de iluminarea retinei. Potențialul scade
pe 8-10 minute la întuneric. Iluminările ulterioare ale retinei cauzează
o scădere a potențialului de repaus pe 60-75 secunde, urmată de o
creștere lentă timp de 7-14 minute (răspuns la lumină). Aceste fenomene
iau naștere la schimbarea permiabilității ionice a membranei
bazale a RPE.
Electrooculograma clinică
măsoară indirect amplitudinea minimală a potențialului
de repaus în întuneric și apoi maximul său după creșterea luminozității.
”Comportamentul” potențialului corneo-retinal într-un ochi sănătos,
în condiții definite, poate fi prevăzut, însă shimbarea de la întuneric
la lumină inițiază un raspuns îndelungat, aproximativ de 2 ore,
în formă de oscilații sinusoidale amortizate.
Răspunsul la lumină
este afectat în tulburări difuze ale RPE și a stratului de
fotoreceptori al retinei, caracterizate de atrofia coroido-retinală
sau boli inflamatorii.
2 Noțiuni de bază
În acest capitol se vor relata
noțiunile de bază ce trebuie cunoscute și care se vor întîlni în
lucrare. Așadar, corpul uman are un careva potențial electric. Acest
potențial este creat din unitățile structurale ce formează toate
țesuturile vii – celule. La rîndul său, în celule există procese
ce generează acest potențial – schimbul de ioni.
Celula este unitatea
de bază, structurală și funcțională, a tuturor organismelor vii[2]
Potențial de repaus -
Potentialul de membrană al unei celule vii în absența stimularii.
Pentru celulele excitabile (celule nervoase și musculare) valoarea
sa este de la -55 mV pana la -100 mV, interiorul celulei fiind întotdeauna
încarcat electric negativ. Celulele non-excitabile (ex.: celule gliale)
pot prezenta, de asemenea, un p. de r. Cauzele p. de r. sunt repartiția
inegală a ionilor prin membrana celulară și o permeabilitate crescuta
a membranei pentru K, deoarece în repaus canalele specifice acestui
cation sunt deschise. De aceea, p. de r. este în esență un potențial
de K. Pompa de sodiu, care antrenează o deplasare de sarcini pozitive
în afara celulei nu contribuie decît cu -10 mV pînă la -20 mV la
producerea p. de r.
Achiziția semnalului unei
singure celule este dificilă și inutilă în cazul necesității
măsurării potențialului unui țesut întreg. Pentru aceasta există
tehnici, care diferă în dependență de țesutul studiat(EEG, EMG,
ECG, EOG).
2.1Anatomia ochiului[3]
Omul vede nu cu ochii, ci prin
intermediul acestora, de unde informaţia se transmite prin nervul optic,
chiasmă, tractele optice în anumite zone ale lobului occipital al
scoarţei creierului, unde se formează acel tablou a lumii exterioare,
pe care o vedem. Toate aceste organe constituie analizatorul nostru
vizual sau sistemul vizual.
Posesia a doi ochi ne permite să facem vederea noastră stereoscopică
(adică să formăm imaginea tridimensională). Partea dreaptă a retinei
a fiecărui ochi transmite prin nervul optic "partea dreaptă"
a imaginii în partea dreaptă a creierului, analogic funcţionează
şi partea stângă a retinei. După care două părţi ale imaginii
– dreapta şi stânga – sunt unite de creier.
Astfel că fiecare ochi percepe tabloul "său", în cazul
dereglării mişcării în comun a ochiului drept şi a celui stâng
poate fi dereglată vederea binoculară. Cu alte cuvinte vi se va dubla
imaginea sau veţi vedea în acelaşi timp două tablouri complet diferite.
Construcţia ochiului
Ochiul poate fi numit un aparat optic complicat. Sarcina lui principală
este de a "transmite" imaginea corectă nervului optic.
Funcţiile principale ale ochiului:
Corneea este o membrană
transparentă care acoperă partea anterioară a ochiului. Ea nu are
vase sangvine, însă posedă o putere mare de refracţie. Intră în
sistemul optic al ochiului. Corneea are hotar comun cu membrana exterioare
netransparentă a ochiului – sclera.
Camera anterioare a ochiului reprezintă un spaţiu între cornee
şi iris. Aceasta este umplută cu lichid intraocular.
Irisul reprezintă după formă un cerc cu o gaură în mijloc
(pupila). Irisul este constituit din muşchi, datorită cărora mărimea
pupilei se schimbă. Ea intră în sistemul vascular al membranei ochiului.
Irisul este responsabil pentru culoarea ochişor (daca este de culoare
albastră – înseamnă că sunt puţine celule de pigment, iar dacă
sunt căprui – atunci sunt multe). Efectuează aceeaşi funcţie ca
şi diafragma în aparatul de fotografiat, reglează fluxul de lumină.
Pupila reprezintă o gaură în iris. Mărimile acesteia depind
de obicei de nivelul iluminării. Cu cât este mai multă lumină cu
atât pupila este mai mică.
Cristalinul este o "lentilă naturală" a ochiului.
Este transparent, elastic – poate să-şi schimbe forma, aproape instantaneu
"reglând focalizarea", datorită căruia omul vede bine atât
aproape cât şi departe. Este amplasat în capsulă şi se menţine
cu ajutorul zonei ciliare. Cristalinul, la fel ca şi corneea, intră
în sistemul optic al ochiului.
Corpul vitros este o substanţă transparentă gelatinoasă,
amplasată în partea posterioară a ochiului. Corpul vitros menţine
forma globului ocular, participă la schimbul de substanţe intraocular.
Intră în sistemul optic al ochiului.
Retina este constituită din fotoreceptori (aceştia sunt sensibili
la lumină) şi celule nervoase. Celulele-receptori amplasaţi în retină
se împart în două tipuri: conuri şi baghete. În aceste celule,
care produc fermentul de rodopsin, are loc transformarea energiei luminii
(fotoni) în energie electrică a ţesutului nervos, adică reacţia
fotochimică.
Baghetele posedă o fotosensibilitate înaltă şi ne permit să vedem
la lumină proastă, de asemeni ele sunt responsabile pentru vederea
periferică. Conurile dimpotrivă, necesită multă lumină pentru activitatea
sa, însă tocmai acestea ne permit să observăm detaliile mici (sunt
responsabile pentru vederea centrală), oferă posibilitatea de a diferenţia
culorile. Aglomerările cele mai mari ale conurilor se află în gropiţa
centrală (maculă), răspunzătoare pentru cea mai înaltă acuitate
a vederii. Retina aderează pe membrana vasculară, însă nu uniform
pe toată suprafaţa. Anume în aceste porţiuni are tendinţa să se
secţioneze în cazul diferitor afecţiuni ale retinei.
Sclera este o membrană exterioară netransparentă a globului
ocular, care trece în partea anterioară a globului ocular în cornee
transparentă. 6 muşchi oculomotori se fixează de scler. În ea se
găsesc o cantitate mică terminaţii nervoase şi capilare.
Membrana vasculară – acoperă secţiunea posterioară a sclerei
de care aderă retina, cu care este strâns legată. Membrana vasculară
este responsabilă pentru alimentaţia sangvină a structurilor intraoculare.
În cazul afecţiunilor retinei membrana vasculară deseori este implicată
în procesul patologic. În membrana vasculară nu sunt terminaţii
nervoase, de aceea în cazul afecţiunii acesteia nu apar dureri, care
semnalează de obicei anumite neregularităţi.
Nervul optic – cu ajutorul acestuia semnalele de la terminaţiile
nervoase sunt transmise creierului.
Structura corneei
Cunoaşterea structurii corneei va prinde bine acelor persoane, care
vor să înţeleagă cum are loc corecţia cu laser-eximer şi de ce
ea decurge anume astfel, şi celor care vor suporta o intervenţie chirurgicală
la cornee.
Stratul epiteliului
- este suprafaţa de protecţie a stratului, în cazul lezării se restabileşte.
Deoarece cornee este un strat fără capilare, pentru "livrarea
oxigenului" răspunde epiteliul, care îl extrage din membrana
lacrimală, care acoperă suprafaţa ochiului. Epiteliul de asemeni
reglează intrarea lichidului în interiorul ochiului.
Membrana lui Bowman – este amplasată imediat sub epiteliu,
este responsabilă pentru protecţie şi participă la alimentarea corneei.
În cazul lezării nu poate fi restabilită.
Stroma – partea cai mai voluminoasă a corneei. Partea principală
a acesteia – fibre de colagen, amplasate în straturi orizontale.
De asemeni conţine celule care sunt responsabile pentru restabilire.
Membrana Descemetov – desparte stroma de endoteliu. Posedă
o elasticitate sporită, este rezistentă în cazul lezărilor.
Endoteliul – este responsabil pentru transparenţa corneei
şi participă la alimentarea acesteia. Se restabileşte foarte greu.
Execută o funcţie foarte importantă a "sondei active",
care este responsabilă pentru faptul ca surplusul de lichid să nu
se adună în cornee (de altfel va avea loc edemaţierea). Astfel endoteliul
menţine transparenţa corneei.
Cantitatea celulelor endoteliale scade în timpul vieţii de la 3500
celule pe mm2 la naştere până la 1500-2000 celule pe mm2 la vârsta
înaintată. Scăderea desnităţii acestor celule poate fi cauzată
de diverse afecţiuni, traume, intervenţii chirurgicale, etc. În cazul
densităţii mai mici de 800 de celule pe mm2, corneea devine edemaţiată
şi îşi pierde transparenţa. Al şaselea strat al corneei deseori
este numit membrană lacrimală de pe suprafaţa epiteliului, care de
asemeni are un rol important în paticularităţile optice ale ochiului.
2.2 Procesarea
Tendințele moderne implică procesarea digitală a semnalului. Aceasta se practică din considerente de comoditate, aplicabilitate, flexibilitate. Pentru a digitaliza semnalul, este necesar de o tranformare analog-digitală. Dispozitivul electronic destinat acestei operații este un ADC.
O conversie A/D constă
din următorii pași (fig.1):
Fig. 1 Conversia
A/D
Exemplu de un semnal sinusoidal
de amplitudinea de 1V și frecvența 1 Hz, discretizat cu o frecvența
de 10 Hz[5]. (fig.2)
Fig. 2 Exemplu
de discretizare a unui semnal
Exemplu de același semnal, discretizat cu o frecvența de 2 Hz(fig.3)
Fig.3 Semnal
discretizat cu o frecvența de 2 Hz
Observăm faptul că dacă frecvența de discretizare nu este aleasă corect, semnalul original este interpretat incorect, ceea ce este inacceptabil.
Să studiem încă un caz, cînd semnalul este discretizat cu o frecvență de 4/3 Hz. În așa mod, semnalul la ieșire, va rezulta o sinusoidă de 1/3 Hz. Este evident că semnalul original în acest caz este subeșantionat, deoarece nu au fost culese puncte de discretizare suficiente(fig.4).
Fig. 4 Subeșantionarea
semnalului discretizat
Această condiție de subeșantionare
se numește dedublare.
Pentru excluderea acestor efecte, este introdus criteriul Nyquist:
Rata Nyquist este rata minimală
de discretizare necesară pentru a evita dedublarea, egală
cu dublul frecvenței maxime conținute în semnal.
3 Măsurarea clinică a semnalului EOG[6]
Potențialul RPE cauzează partea din față a
ochiului să fie electric
pozitivă, iar partea
dorsală – electric negativă.
În rezultat, potențialul măsurat dintre doi electrozi plasați pe
piele pe fiecare parte a ochiului, se va schimba în dependență de
mișcarea ochiului în dreapta sau stînga. În standardul descris în
această lucrare, au fost definite mișcări ale ochilor, pentru a monitoriza
schimbările în potențialul dintre cornee și fundus. Dacă subiectul
testat privește alternant la ținte fixate sub un unghi, potențialul
măsurat pe piele prezintă o undă dreptunghiulară, a cărei amplitudine
va fi proporțională cu potențialul dintree cornee și fundus. Pe
parcursul unui ciclu lumină/întuneric, acest potențial măsurat indirect
se va schimba la fel ca și potențialele sursă, în așa mod ca raportul
Arden va fi o aproximație apropiată la schimbările medii în RPE.
3.1 Metoda Standard
Aici se va expune metoda clinică standard de colectare a semnalului EOG.
Pupile Se vor aplica picături pentru dilatarea înaintea oricărei acțiuni, pentru a pupilelor să se dilate aproape complet către începutul testului. Marimea lor trebuie să fie stabilită înainte și dupa finisarea testului.
Electrozi Dupa prepararea pielii, plasați eletrozii aproape de canthus-ul fiecărui ochi (fig.1). Electrodul ”rece” poate fi plasat pe frunte. Impedanța dintr orice pereche de electrozi nu trebuie să depășească valoarea de 5 kΩ. Fiecare electrod este conectat la intrările unui amplificator cu o bandă de frecvență de 0.1-38 Hz, pentru a înregistra saccadele, care apar ca unde dreptunghiulare.
Stimulator Ganzfeld Acesta trebuie să fie comfortabil pentru cap/bărbie, și două surse de lumină fixatoare de culoare roșie, plasate la 15 grade din dreapta și stînga față de centru. Lumina de fixare trebuie să fie destul de puternică cînd lumina de fond de adaptare este aprinsă, și slabă în întuneric.
Pre-adaptare Subiectul testat trebuie să stea la lumina zilei cît mai mult timp înainte de test, și nu trebuie să fie expus unor schimbări mari în iluminat în această perioadă.
Pregătirea pacientului testat Explicați procedura – 15 minute întuneric, 15 minute lumină, alternarea luminilor de fixație în mod ritmic, pentru 10 secunde fiecare, cînd luminile se schimbă, pacientul va trebui să deplaseze privirea print-o singură mișcare, fără întoarcerea capului și fără anticipare. Practicați procedura cu sistemul de înregistrare aprins și antrenați subiectul dacă acesta mișcă capul, anticipează schimarea luminilor, etc.
Faza de întuneric În întuneric total pentru 15 minute, cu excepția luminilor slabe de fixare, alternați acestea din urmă fiecare secundă pentru 10 secunde și fiecare minut, și înregistrați potențialul EOG ce rezultă. Subiectul testat trebuie să privească tot timpul, dacă aceasta este posibil, la stimulator și trebuie prevenit înaintea începutului fiecărei măsurări, pentru a asigura atenția acestuia. Operatorul trebuie să aibă în față rezultatele curente ale înregistrării, pentru a monitoriza respectarea regulilor de către subiect și a erorilor comise.
Faza luminoasă Aprindeți
lumina ganzfeld de fon cu valoarea de 100 cd/m2. Dacă este
necesar, aprindeți această lumină treptat, de exemplu pe parcursul
a 20 secunde, pentru confortul pacientului. Continuați înregistrările
pentru fiecare minut.
Exemple de înregistrări ale semnalelor (fig.2) și a înregistrării totale a investigației(fig.3):
Fig. 2 Înregistrare idealizată a saccadelor (sus) și exemplu de înregistrare cu amplicator și filtru trece sus, la 0.5 și 0.1 Hz. Depașirea semnalului normal este greu de recunoscut cu filtru de la 0.5 Hz
Fig. 3 Exemplu idealizat al
EOG(sus) și o înregistrare practică(jos). Săgețile indică jgheabul
de întuneric(DT) și vîrful luminos(LP). Curbele DT și LP trebuie
estimate înainte de a calcula raportul Arden.
3.2 Teste Adiționale
Metoda de înregistrare expusă anterior, este o procedură de bază. În unele cazuri, este necesar de a măsura așa-numitele ”Oscilații rapide” în conjuncție cu EOG clinică.
3.2a Oscilațiile rapide
Oscilațiile rapide (OR) au polaritatea opusă raspunsului la creșterea luminozității în EOG clinică standard. La apariția luminii, există o scădere a potențialului de repaus, care se recuperează 30-40 secunde după aceasta. Această scădere este condiționată de diminuarea CL- intracelular, care la rîndul său rezultă o micșorare a transportului de Cl- prin membrana bazolaterală și în rezultat, hiperpolarizarea membranei bazale a RPE.
Oscilațiile rapide sunt înregistrate cu aceeași parametri ca și în cazul EOG clinice. Însă, înregistrarea trebuie efectuată cuntinuu, subiectul efectuînd saccade orizontale o data pe secundă. Alternarea întunericului cu lumina pentru fiecare 60 secunde, induce OR (FO), care sunt aproate sinusoidale. În timpul intervalului de lumină, apare un jgheab, ce crește înapoi dupa 30-40s. Intervalul ulterior de întuneric, rezultă o ”creștere întunecoasă”, dupa 30-40 secunde urmată de apariția răspunsului la întuneric. Numărul total de intervale întuneric-lumină trebuie să fie cel puțin 4, fiecare a cîte 60 secunde, în total 8 minute de test. Adaptarea priliminară nu este necesară, deoarece nu afectează rezultatul investigării OR.
Figura 4 prezintă un grafic idealizat al ciclului de oscilații rapide, din care informația de interes prezintă raportul DR:LT (Creșterea întunecată la jhgeab de lumină). Amplitudinea normală a raportului este între 1.05 și 1.30. Însă fiecare laborator ar trebui să obțină datele proprii, deoarece este cunoscut că nivelurile înalte de glucoză în sînge măresc amplitudinea OR.
Fig. 4 Reprezentarea idealizată
a OR.
4 Note practice
Respectarea regulilor procedurii de către pacienți Subiecții testați pot avea dificultăți la efectuarea mișcărilor saccadice dacă ei nu au vedere centrală bună sau suferă de diplopie ori mișcări disconjugate ale ochilor, au nystagmus, sunt minori, ori au careva handicap care nu le permite să ia poziția necesară pentru test. Unii pacienți suferă de claustrofobie sau teamă de întuneric, și deci testul trebuie efectuat în așa mod ca să minimizeze aceste probleme. În majoritatea cazurilor, antrenarea și controlul pacientului pot rezolva problemele de neînțelegere.
Diplopia Pentru unii subiecți testați, luminile de fixație uneori sunt prea aproape. Lor li se propune să privească între perechea de imagini în cazuri de diplopie intratabilă. Dacă tulburarea retinei este bilaterală, se poate accepta bandajarea unui ochi pentru a trece testul.